THEA - MY SUNSHINE

Aceasta sarcina nu a fost o sarcina planificata, ci s-a intamplat pe neasteptate . Spun pe neasteptate pentru ca nu credeam ca voi mai face copii ( vezi povestea Ruticai ).

Pe 15 februarie eram cu sotul meu si cu Ruty la biserica cand am simtit ca incepe sa-mi fie foarte rau ( o stare de slabiciune, ameteli si greata ). Am pus aceasta stare pe seama oboselii. A trecut o saptamana in care am incercat sa ma odihnesc, si pe 19 februarie, cand trebuia sa serbam ziua mea ( implineam 27 de ani ) am inceput din nou sa ma simt rau. Mi-am trimis sotul sa cumpere un test de sarcina si stupoare au aparut doua liniute roz :D. Pentru mine a fost un soc pentru ca m-a luat total pe nepregatite ( restul familiei a fost in culmea fericirii ). Mi se parea ca este cel mai nepotrivit moment pentru a mai avea un copil ( urma an final la facultate, licenta , imi facusem planuri pentru angajare... ).
Pana la urma am acceptat situatia si am inceput sa ma bucur ca o sa mai am un copil. Din pacate bucuria a fost de scurta durata pentru ca din cauza unui surplus de hormoni de sarcina m-am procopsit cu o depresie si cu o stare de rau cumplita ( greata si dureri de cap gratie carora am slabit 7 kg in doua saptamani ). In plus pitici pe creier care generau o idee unica da' fixa : ca o sa mor la nastere ( idee incurajata si de niste extrasistole aparute din senin ). Am plans tare mult din cauza asta, de mila Ruticai, ca o sa ramana fara mama. Si toata starea asta minunata a durat numai vreo 3 luni, dupa care din fericire lucrurile s-au imbunatatit , greata a disparut, starea generala s-a ameliorat.

Chiar si temerile legate de nastere au disparut in urma discutiilor cu medicul ginecolog ( care m-a asigurat ca si daca as avea probleme cu inima rahianestezia este sigura ).

Totul a fost super bine pana pe 10 septembrie. In dimineata respectiva faceam dus pregatindu-ma sa plec la un training de logopedie. La un moment dat am simtit ca s-a rupt ceva in mine. Imi zic "hait, sa vezi ca s-au rupt membranele si nasc", astept "revarsarea de ape", dar nimic. In schimb incep niste dureri de burta cumplite.

Ma sperii , dau telefon la medic, ii explic situatia imi recomanda sa stau in pat si luni sa vin la control. Ma duc luni la control nu gaseste nimic suspect la echo, colul era inchis si lung, contractii deloc, copilul bine , asa ca ma programeaza peste 10 zile si ma trimite acasa.

Au urmat zece zile de cosmar cu dureri ingrozitoare de burta ( dar nu contractii ) si iar cu o stare de rau cumplita. Intr-un final vine si ziua consultatiei. Ii spun medicului ca nu mai rezist, ca durerile sunt prea mari si ca as vrea sa programam cezariana mai devreme ( intram in curand in saptamana 37 ). E de acord si ma programeaza pe 28 septembrie.

Urmeaza cateva zile de emotii si vine ziua cea mare. Ne trezim la ora 5:30 in speranta ca vom reusi sa ajungem la ora 8 la spital ( pentru a ajunge la spital trebuie sa traversam intreg Bucurestiul si asta tocmai in timpul marii intalneli francofone ). Toata familia este gata in timp record ( plecam in gasca : eu, Sebi, Ruty, mama si tata ). Bagajul meu de spital e atat de mare incat zici ca plecam in concediu toti cinci.

Afara ploua si e tare rece. Ajungem la spital la 7:50, medicul meu era deja acolo asa ca ma si trezesc in camasa de noapte si sunt condusa intr-un salon unde mai erau 4 gravidute. Incep sa apara pe rand asistente : ma cantaresc, imi iau tensiunea, imi prind o linie venoasa si-mi pun o perfuzie. Usor , usor se face 11. Apare si anestezista, stam putin de vorba, imi examineaza coloana si-mi spune ca s-ar putea sa nu poata sa-mi faca rahi-anestezie , ci doar anestezie generala . Ma cuprinde panica , ma gandesc cu groaza ca o sa mor, ca nu o sa-mi faca fata inima la anestezie generala ( piticii era la treaba :D ). Imi vine sa plang si as vrea s-o mai vad pe Ruty. Noroc ca vine o asistenta care ma roaga s-o urmez si cand ies pe coridor la usa de la intrare o zaresc pe Ruty.

Asistenta ma duce in sala de operatie. Aici sunt suita pe masa si surpriza , anestezista reuseste sa-mi faca rahi-anestezie fara nici o problema :D. Incep sa roiasca in jurul meu 7 persoane, in timp ce incep sa-mi amorteasca picioarele. La un moment dat , probabil de stres, de frica si de emotie mi se face rau ( imi scade brusc tensiunea ), dar anestezista remediaza rapid situatia si in plus imi da si ceva substante care imi schimba radical dispozitia. Incep sa ma simt tare bine si sa am chef de gluma. La un moment dat vad un picior ridicat si curioasa ridic capul de pe masa sa vad al cui e. Stupoare: era al meu. Ciudata senzatie sa-ti vezi picioarele mutate de altii si tu sa nu simti nimic. In sfarsit incepe operatia ( la 11:45 ), nu simt absolut nimic . Mi se spune ca o sa dureze ceva pana scot copilul pentru ca am aderente de la prima cezariana.

Dupa un timp care mie mi s-a parut foate scurt ( in realitare trecusera aproximativ 35 de minute ) aud un tipat . Si vad o fetisoara mica si tare suparata. Simt ca pleznesc de fericire. Nu mi-o lasa prea mult, se duc s-o cantareasca si s-o masoare. Deja simt ca plutesc. Toata tensiunea a disparut.

Doctora imi spune ca sunt probleme , ca uterul este rupt ( asta ma durea pe mine asa rau ) si ca-i mare minune ca nu am patit nimic nici eu nici copilul, mai ales ca Thea era cu capul in ruptura si se tinea numai in membrane. Sunt atat de impresionata de ce-mi spune ca adorm. Ma trezeste si-mi spune ca o alta sarcina nu mai e posibila . Sunt de acord :D si adorm din nou.

Cand ma trezesc operatia se terminase si eram deja in drum spre reanimare. Intreb cat este ceasul : 14:20.

Peste putin timp mi-o aduc pe Thea si ne lasa singure. Ma uit pentru prima oara in ochii ei si plang. Nu-mi vine sa cred ca au fost la inceputul sarcinii momente cand am fost suparata ca sunt gravida. Minunea asta mica a meritat fiecare durere, fiecare stare de rau, fiecare problema. N-am cuvinte sa-mi multumesc Lui Dumenzeu pentru ea.